Geografie

Structura internă a pămîntului.
Litosferă- Partea solidă a mantalei împreună cu crusta.
Astenosferă- partea superioară a mantalei, constituită din substanţă vîscoasă cu temperatură înaltă, unde se formează magma, curenţii subcrustali, focarele seismelor.
Curenţi subcrustali(de convenţie)- formaţi în astenosferă şi contribuie la deplasarea laterală a plăcilor, provocînd expansiunea fundului oceanic.
Suprafaţă de discontinuitate- o suprafaţă situată între două învelişuri interne ale Pămîntului unde se înregistrază salturi brusce de temperatură şi în viteza de propagare a undelor seismice.
Metode de studiu:
1)directe- pînă la adîncimea de 20 km – studiul afloriment de roci, materiale din sonde, secţiuni geologice din mine, formaţiuni de roci montane, observări în tipul erupţiei vulcanilor.
2)indirecte (geofizice)- metoda seismică bazată pe caracterul propagării undelor seismice.Unde seimice: a) longitudinale P- se propagă în medii solide şi lichide b)transversale S- se propagă doar în medii solide.
Scoarţa terestră: Oceanică, continentală
Scoarţă terestră- învelişul solid al Pămîntului format din roci magmatice, metamorfice, sedimentare cu grosimi de 10-15km sub oceane şi 35-80km sub continente.
Crustală- Sector al crustei care posedă proprietăţi geologice şi geofizice similare.
Scuturi- cele mai stabile elemente ale scoarţei terestre de tip continental constituite din roci cristaline, unde cuvertura de roci sedimentare lipseşte sau are o grosime redusă.
Plăci- elemente stabile ale s.t. de tip continental formate din fundament cristalin şi o cuvertură de roci sedimentare cu o grosime de 3-5 km.
Catene orogenice- structuri alungite constituite din roci sedimentare şi metamorfice, străbătute de intruziuni magmatice.
Rifturi continentale- zone active tectonice sub forma unor roci tectonice largi 30-70 km lăţime şi lungi de sute de km repezentînd grabene uriaşe.
Crustă continentală- un loc de tranziţie de la crusta continentală la cea oceanică caracteristică pentru regiunile periferice ale continentelor, arcurilor insulare, zonelor de şelf.
Crusta oceanică- caracteristică pentru fundul oceanului cu o grosime de 5-12 km, unde lipseşte pătura de granit
Fose oceanice- depresiuni adînci (5-10 km) situate la periferia continentelor sau arcuri insulare active tectonic, manifestîndu-se vulcanismul şi procese seismice, unde au loc procese de subducţiea plăcii oceanice sub cea continentală.
Dorsale medio oceanice- lanţuri muntoase subacvatice ce se formează la hotarul dintre plăcile litosferice, active din punct de vedere tectonic.
Depresiuni marine periferice- sînt situate între un continent şi un arc insular(m. Japoniei- între Asia şi i.Japoniei) sau între două arcuri insulare.
Insule vulcanice- situate pe crustele dorsalelor oceanice (de ex. i. Islanda, i. Hawaii).
Platforme oceanice- ocupă suprafaţa cea mai mare a oceanului, stabilite din punct de vedere tectonic.
Crusta suboceanică- caracteristică depresiunilor marine şi bazinele mărilor interne(Caspică,Caraibilor,Medit.)
Tipuri de crustă:
1)continentală: a)grosime: 40-60 km; 30-40 cîmpii 70-80 munţi b)pături: sedimentară, granitică, bazaltică. c)crustale: scuturi (Baltic, ucrainean, Canadian), plăci (Rusă, Moldovenească), catene orogenice: 1)paleozoice (m.Ural, Scandinavi) 2) tinere (lanţul Alpino-Carpato-Himalaian) d)rifturi continentale (Marele Rift African)
2)subcontinentală: grosime 20-30 km.
3)oceanică: a)grosime: 5-12 km b)pături: sedimentară, sedimentar bazaltică, bazaltică c)crustale: fose oceanice (ex: Djava, Filipină), dorsale medio-oceanice (ex: Nord Atlantică, Vest Indiană), depresiuni marine periferice (ex: Japoniei, Ohotsk), insule vulcanice (ex: Azore, Islanda), platforme oceanice.
4)suboceanice: grosime: 20-25 km
Compoziţia petrografică a scoarţei terestre
Roci- asociaţii naturale constituite din mai multe minerale.
Minerale- elemente chimice combinate între ele.
Roci magmatice- formate din topiturile de magmă şi lavă.
Roci magmatice intruzive- roci formate din topiturile de magmă şi lavă în interiorul scoarţei terestre.
Roci magmatice efuzive- /-/-/ la suprafaţa scoarţei terestre.
Intruziune- pătrunderea magmei din adîncime în scoarţa terestră.
Roci sedimentare- roci formate pe fundul bazinelor marine (roci sedimentare marine) şi la suprafaţa scoarţei terestre (continentale).
Roci sedimentar detritice- formate în urma dezagregării fizice a altor roci sub acţiunea agenţilor externi.
Roci sedimentar chimice (hemogene)- formate prin depunerea substanţelor coloidale cristaline din soluţii într-un mediu apos.
Roci sedimentar organogene- formate din rămăşiţele de organisme vegetale şi animale.
Roci caustobiolite(arzătoare)-formate din resturi de subst.organice în condiţii specifice de temperat.şi presiune
Roci metamorfice- roci de geneză magmatică şi sedimentară supuse transformărilor sub acţiunea temperaturii, presiunii, reacţii chimice
Substanţe minerale- formaţiuni minerale naturale din scoarţa terestră, extrase şi folosite rentabil în economie.
Clasificarea rocilor după origine:
1)Roci magmatice: intruzive (granit, gabro, sienit, cuarţit); efuzive (obsidian, andezit,bazalt, piatra ponce )
2)Roci sedimentare:detritice (bolovani, prundiş, nisip, argilă, nămol, gresie, şist argilos); hemogene (halit, silvina, anhidrit, ghips, bauxită, dolomit, fosforit, calcar oolitic); organogene (calcar organogen, marna, creta, diatomit, pămînţel)
3)Roci caustobiolite (arzătoare)- turba, gaze naturale, petrol, cărbunii, şist bitaminos
4)Roci metamorfice: cărbune-grafit; calcar-marmură; granit-gnais; gresii-cuarţit.
Mişcări tectonice
Procese geologice- schimbările şi transformările pe care le suportă scoarţa terestre în interior şi la suprafţă.
Mişcări tectonice- mişcări ale scoarţei terestre ce au ca rezultat cutarea, falierea, înălţarea, coborîrea sau deplasarea pe orizontală a unor părţi ale sale.
Mişcări oscilatorii- mişcări de înălţare sau coborîre a unor porţiuni ale scoarţei terestre
Mişcări orogenice- mişcări de cutare, radiale ale scoarţei terestre, în urma cărora se formează relieful montan.
Mişcări oscilatorii actuale- sau produs de-a lungul timpului şi continuă pînă în prezent
Mişcări oscilatorii neotectonice- s-au manifestat în decursul ultimilor 40 mil. de ani (neogen-cuatern)
Cutremure de pămînt- mişcări de scurtă durată ale scoarţei terestre exprimate prin zguduituri bruşte.
Hipocentru- locul din interiorul pămîntului unde i-au naşte zguduiturile.
Epicentru- punctul de la suprafaţa pămîntului situat pe verticală de la hipocentru
Regiuni seismice- teritorii unde au loc cutremure (ex: regiunea Mediterană, ţărmurile Pacificului)
Regiuni aseismice- teritorii unde nu au loc seisme (Scandinavia, Cîmpia Siberiei de V, Cîmpia Europei de E)
Clasificarea mişcărilor tectonice:
1)oscilatorii: a) după direcţia manifestării: pozitive (de ridicare, epirogenetice), negative (de coborîre); b) după timpul de manifestare: 1)actuale: de ridicare (Scandinavia, Islanda, Scoţia); de coborîre (Olanda, Belgia,Sud Republicii Moldova, India); c) neotectonice-au determinat configuraţia continentelor.
2)seismice: a)după cauză: de prăbuşire, vulcanice, tectonice; b)după adîncimea focarului: superficiale (10 km); normale (10-60 km);intermediare (60-300 km); adînci (300-800 km) 3)orogenice
Procese geologice:
1)externe(exogene)- interacţiunea dintre scoarţa terestră şi geosferele externe ale învelişului geografic (atmosfera, biosfera, hidrosfera)
2)interne(endogene)- procese magmatice, metamorfice, vulcanice, seismice, mişcări tectonice.
Importanţa mişcării tectonice oscilatorii
1)la alegerea locului pentru construcţia obiectelor ce vor dura în timp(porturi maritime, centrale hidroelectrice)
2) la explorarea zăcămintelor minerale, mai ales de cărbune, petrol,gaze naturale pentru că ele se formează acolo unde se manifestă mişcări de coborîre.
Plăcile litosferice şi dinamica lor. Expansiunea, Coliziunea. Deriva
Placă litosferică- porţiune din scoarţa terestră de diferite dimensiuni, care se mişcă faţă de altă placă cu viteze de ordinul centimetrilor pe an. Poate creşte în lungul văii de rift sau se poate consuma prin subducţie în fose.
Clasificarea plăcilor litosferice:
1)majore- Pacifică; Americană de S, N; Euroasiatică; Africană; Indo-Australiană; Antarctică.
2)medii- Filipineză; Nazca; Cocos; Caraibă; Chineză; Indiană; Arabică; Somaleză.
3)microplăci- Rusă, m. Negre, Moesică.
Curenţi subcrustali. Dorsale medio-oceanice. Expansiune fundului oceanic.
Curenţii subcrustali fiind la început ascendenţi scot din partea superioară a mantalei mari cantităţi de substanţă sub formă de topitură şi gaze. În zonele de rift aceşti curenţi topesc sau rup crusta. Apoi ramurile ascendate ale curenţilor devin orizontale şi se mişcă sub crustă pînă ajung în zonele cu temperatură şi presiune joasă, devenind descendenţi şi coborînd în manta. Astfel se formează un circuit închis al substanţei sub forma unor inele. Plăcile situate de o parte şi de alta a riftului sub acţiunea curenţilor subcrustali şi a presiunii topiturilor bazaltice din văile de rift se mişcă în direcţie orizontală (de la axa zonei de rift spre continent). Astfel, în zona rifturilor permanent are loc reînoirea scoarţei terestre formîndu-se una nouă de tip oceanic, constituită din bazalturi. Acest proces se numeşte expansiunea fundului oceanic planetar.
Deriva plăcilor litosferice.
Plăcile litosferice plutesc pe astenosferă în diferite direcţii şi au viteze între 1-12 cm pe an. De ex. Placa Euroasiatică se mişcă faţă de cea Americană de N cu 2 cm pe an. Plăcile litosferice se reînoiesc în rifturi mărindu-şi supraf. cu 2 km pătraţi pe an, datorită materiei scoase din astenosferă, şi se consumă în fose.
Dorsale oceanice:
1) ridge- de tip atlantic cu vale de rift 2) rise- de tip pacific fără vale de rift
Coliziunea şi subducţia plăcilor litosferice
Fosele oceanice sînt situate la periferia oceanelor avînd adîncimi de 10-11km, lungimea 2000-4000km şi lăţimea 10-15 km, fiind mărginite dinspre continent de arhipelaguri de insule sau zone vulcanice tinere. Curenţii subcrustali atingînd zona foselor oceanice, devin descendenţi. Ramurile descendente ale curenţilor subcrustali antrenează scufundarea plăcilor oceanice sub cele continentale.Treptat placa oceanică se asimilează în astenosferă unde se topeşte. Acest proces se numeşte subducţie. Placa oceanică împinsă dinspre rift se ciocneşte cu placa continentală ce se deplasează în sens opus. Acest proces se numeşte coliziune. În urma coliziunii placa continentală se suprapune pe cea oceanică. Ea se îngroaşă şi se cutează formînd lanţuri de munţi cutaţi. De ex. ca rezultat al coliziuniia 2 plăci continentale Indiene şi Euro-Asiatică s-au format munţii Himalaya.În lungul dorsalelor medio oceanice are loc îndepărtarea plăcilor, însoţită de dilatarea şi ruperea crustei oceanice. Aceste interacţiuni dintre plăci au un caracter divergent. În zona foselor oceanice, dimpotrivă se produce apropierea şi ciocnirea plăcilor însoţită de subducţie. În acest caz raporturile dintre plăci sînt convergente.
Elemente geostructurale ale scoarţei terestre
Regiuni: 1) de geosinclinal: a) stratele de roci au o grosime mare; b) strate de roci cutate străbătute de intruzii magmatice; c) prezente toate tipurile de metamorfism; d) vulcanism activ; e) procese seismice; f) mişcări tectonice, orogenice şi oscilatorii; g) reprezintă vaste regiuni montane- regiunea Mediterană, ţărmurile Pacificului
2) de platformă: a) stratele de roci au o aşezare orizontală; b) nu sînt întretăiate de intruzii magmatice; c) nu se înregistrează procese metamorfice, vulcanice, seismice,doar mişcări oscilatorii; d) reprezintă vaste regiuni de cîmpie-Platforma Europei de E, a Siberiei, a Braziliei.
Soclul platformei (fundamentul)- reprez. etajul infer. al platformei constit. din roci magmatice străpunse de intruziuni magmatice.
Scuturi- sector al platformei unde la suprafaţă se aflorează fundamentul cristalin al platformei.
Plăci- sectoare ale platformei unde fundamentul cristalin e acoperit de o cuvertură de roci sedimentară.
Sinecliză- porţiuni ale plăcilor unde fundamentul cristalin e coborît şi cuvertura de roci sedim. are grosimi mari.
Antecliză- porţiuni ale plăcilor unde cuvertura de roci sedim. are o grosime mică şi fundamentul cristalin e situat aproape de suprafaţă.
Structura platformei:
1)etajul inferior- fundamentul cristalin (soclul platformei) 2) etajul superior: a) scut (Bazaltic, Ucrainean); b) placă: sinicliză (Peciora, Moscovită), anticliză (Voronej)
Tipuri de platformă:
1)vechi-au fundament cristalin din roci de vîrstă precambrană- Platforma Europei de E, Siberiană,N- Americană, Arabo-Africană, Indiană, Australiană – se formează zăcăminte minerale de geneză sedimentară (cărbune, turbă)
2)tinere: a) fundament de vîrstă caledonică; b) o dezv. mai slabă a cuverturii de roci sedimentare- Taimîră de N, Groenlandeză, Patagoniei, Indochineză, Mongolo-Ohotsc-zăcăminte minerale de geneză sedimentară (petrol, gips)
Relieful Pămîntului. Clasificarea conform criteriului dimensional.
Geotectură- formă a reliefului terestru ale cărui caracteristici sînt determ. de forţele cosmice şi procese endogene. Se includ bazine oceanice şi blocuri continentale.
Relief- totalitatea neregularităţilor suprafeţei scoarţei terestre.
Munţi- forme de relief cu altitudini absolute de peste 800-1000m cu văi adînci de cel puţin 500m ce domină versanţi cu pante mari.
Munţi vechi- formaţi în orogeneza baicalică, caledonică, lureinică (m. Scandinavi, Ural)
Munţi tineri- formaţi în orogeneza alpină (Himalaya, Caucaz, Pirinei)
Munţi cutaţi- formaţi prin acţiunea mişcărilor de cutare şi înălţare (lanţul Alpino-Carpato-Himalayan)
Munţi bloc- formaţi din asociaţii de horsturi şi grabene
Munţi vulcanici- formaţi din lavele acumulate în timpul erupţiilor vulcanice
Podişuri-forme de relief cu altitud. absolute ce depăşesc 200-300m cu interfluvii largi cu aspect plat sau văluros, separate de văi adînci.
Dealuri- forme pozitive de relief cu altitud.absolute depînă la 800-1000m, au aspect de culmi alungite sau cupole rotungite
Cîmpii-forme de relief cu altit. absolute sub 200m,fără denivelări mari, cu fragmentare redusă şi văi largi adîncite pînă la cel puţin 75m
Platformă continentală (şelf)- partea submersă a continentelor pînă la adîncimea de 200m, cu o pantă lină (0,5-1 grad)
Abruptul continental- o treaptă de trecere de la platforma continentală la fundul oceanului, cu o pantă mare, adîncimi 200-400m
Cîmpii abisale- suprafeţe relativ plane ce cuprind o bună parte a fund. bazin. oceanic, la adîncimi 4000-6000m
Clasificarea formelor de relief
1)Forme de relief de ordinul I (geotecturi): a) blocuri continentale; b) bazine oceanine
2) Forme de relief de ordinul II (forme majore): a) blocuri continentale: 1)munţi: după vîrstă: tineri (Alpi, Himalaya), bătrîni (Ural, Scandinavi); după geneză: cutaţi (Alpino-Carpato-Himalaieni), bloc (Pădurea Neagră, Altai, Gaţi), vulcanici (Etna, Vezuvin), micşti; 2)podişuri: joase (Valdai, Rusiei centrale), înalte (Tibet, Iran); 3)dealuri; 4)cîmpii: de acumulare (fluvială-Amazon, eoliană, lacustră, marină- m. Caspică, Chineză), de eroziune (sculpturale); b) bazine oceanice: platforma continentală, abruptul continental, cîmpii abisale, dorsale, medio-oceanice, fose oceanice.
3)Forme de relief de ordinul III (mezoforme, microforme):ex. văi, ravene, doline, peşteri, ş.a.
Procese exogene de formare a reliefului
1) Procesele gravitaţionale (deplasări de teren)
Cauzate de: mărimea pantei versantului, structura geologică a substratului, gradul de modificare a stratului de roci, defrişări şi păşunat excesiv, seisme, supraîncărcarea versanţilor.
Procese gravitaţionale: a)deplasări uscate: rostogoliri, prăbuşiri, tasarea şi sufoziunea; b)deplasări umede-alunecări de teren
Alunecări de teren- deplasarea unei mase de roci pe o suprafaţă înclinată, de obicei, umedă, în substratul căruia există roci cu proprietăţi plastice (în special argile)
Alunecările de teren sînt cauzate de: a) precipitaţii atmosferice (ploi, topirea zăpezii); b)stratul de roci impermiabil (structura geologică); c) relieful accidentat; d) subminarea versanţilor prin eroziunea unui rîu; e) defrişări; f) păşunat excesiv; g) supraîncărcarea versanţilor; h) seismele.
Măsuri de preîntîmpinare: drenarea, împădurirea versanţilor, aratul de-a lungul pantei, protejarea stabilităţiiprin lucrări tehnice.
2) Relieful fluvial
Este creat de apele curgătoare permanente care sînt organizate în pîraie, rîuri, fluvii. Principala formă de relief creată este valea fluvială. Paralel cu eroziunea rîul realizează transportul şi acumularea materialului. Materialele depuse de rîuri se numesc aluviuni.
Elementele văii fluviale: a) albia minoră- porţiunea cea mai joasă a fundului văii prin care curge apa; b) meandre- sinuozităţile albiei minore; c) albia majoră (lunca)- o porţiune de pe fundul văii în care rîul se revarsă şi curge la debite şi viituri mari; d) terasele- forme de relief cu aspect de treaptă alungită dispusă în lungul versanţilor.
Tipuri de văi fluviale
După forma profilului transversal deosebim: 1) văi largi- caracteristice rîurilor ce curg prin cîmpii; 2)văi înguste- caracter. Regiunilor montane, sculptate în roci dure. Pot fi de tip: a) văi în chei- forte înguste, versanţi aproape verticali, lipsind albia majoră. De ex. Cheile Bicazului); b)canioane- văi adînci şi înguste cu versanţi în trepte (ex. Canionul Colorado); c) defileul- un sector de vale îngustă, sculptat în roci dure, încadrat între 2 sectoare mai largi.
3) Relieful carstic
Include totalitatea formelor de relief create în rocile solubile prin procesul de dizolvare (în calcare, gips)
Relief carstic: a) exocarstul- la suprafaţă (lapiezuri, doline, polii); b) endocarstul- în subteran (aven, peşteri, stalactite, stalagmitele, coloane)
Lapiezuri- şănţuleţe rectilinii sau sinuoase despărţite prin cruste; Doline- depresiuni sub formă circulară sau ovală; Polii- deepresiuni mari formate în masive calcaroase; Aven- fîntîni de dimensiuni variabile care în partea inferioară comunică cu o peşteră; Peşteri- goluri naturale subterane; Stalactitele- în formă de ţurţuri ce atîrnă pe tavan; Stalagmitele- de pe podea (talveg)
Ex. de peşteri: Mamot Cave, Flint Ridge, Vîntului (România), Emil Racoviţă, Surprizelor (Moldova)
4) Relieful eolian
Agentul modelator este vîntul.
Coraziune- acţiunea mecanică de roadere şi şlefuire a rocilor produsă de vîntul încărcat cu particule de roci dure.
Deflaţie- acţiunea de spulberare de către vînt a materialelor nisipoase fine
Relief eolian: a) eroziunea eoliană- forme bizare de relief denumite după obiectele cu care se aseamănă- ciuperci eoliene, stîlpi babe, sfincşi, mese, hamade; b) acumularea eoliană- dunele, barcane
În regiunile tropical aride, formate din roci sedimentare dure, de pe care vîntul a spulberat materialul fin, au apărut suprafeţe acoperite cu sfărîmîturi mari de roci şi blocuri de dezagregare numite hamade . Dunele au aspectul unor movile de formă asimetrică cu un flanc mai lin şi altul mai înclinat deplasîndu-se după direcţia vîntului. Au diferite denumiri: erguri- Sahara, Kumuri- Asia Centrală. Dunele mobile în formă de seceră orientate cu partea convexă în direcţia din carebate vîntul se numesc barcane.
5) Relieful glaciar
Exaraţie- eroziune exercitată de gheţarii montani sau de calotă
Gheţarii montani contribuie la formarea: a) circului glaciar- formă negativă de relief cu aspect de amfiteatru; b) vale glaciară- o vale adîncă cu un profil transversal în formă de „U”. Materialul erodat, rtansportat şi redepus de gheţatr formînd morene.
6) Relieful litoral
Abraziune- eroziune exercitată de apele mărilor, oceanelor, lacurilor, asupra zonei litorale.
Relief litoral: 1) abraziune marină- faleza, platforma de abraziune. Faleza- este un abrupt format în urma abraziunii intense. Cu timpul faleza se retrage în interiorul uscatului, lăsînd în urmă o supraf. uşor înclinată numită platformă de abraziune. 2) acumulare marină- plajele, cordoane de nisip, lagune, limane, delte, estuare. Plajele- acumulări de nisipuri, prundişuri. Cordoanele şi grindurile de nisipuri- se formează apropierea ţărmurilor cu apă de mică adîncime lipsite de maree. Cordoanele izolează golfuri sau porţiuni ale mării transformate în lagune. În unele cazuri, unele rîuri sînt izolate la gura de vărsare de cordoane litorale formînd limanuri. Rîurile ce transportă cantit. mari de aluviuni şi se varsă în mărilelipsite de maree formează deltele. Fluviile ce se revarsă în mărideschise cu maree puternice, la gura de vărsare formează estuare (Obi, Enisei, Iamisa,Sena)
7) Relieful biogen
Relieful creat de plante şi animale (muşuroaie de furnici, cîrtiţe, termitiere, recifi de corali)
8) Relieful antropic
Creat prin activitatea omului (gropi, tunele, canale, halade din roci sterile). Modelarea reliefului de către om are aspecte constructive şi distructive şi poate avea un caracter local sau regional.

Atmosfera Hidrosfera
-un schimb de gaze, vapori de apă, particule solide în urma proceselor de dezagregare, alterare, erupţiilor vulcanice.
-vîntul determ. modif. culorii, transparenţei, compoziţiei aerului atmosferic
-lanţurile montane determină direcţia, intensitatea vîntului
-prezenţa inversiunil. Termice
În forme depresionare de relief -chimismul apei dependet de compoziţia s.t.
-caracterist. reliefului determină forma şi lungimea reţelei hidrografice, v de curgere a apei forma şi adîncim. bazinelor acv.
-existenţa şi mărimea gheţarilor montani
-prezenţa apelor subterane
-determină circuitul curenţilor oceanici

Rolul scoarţei terestre în învelişul geografic:
Ca suport; mediu de viaţă; etajarea pe verticală; ca obiect a activităţii umane (turism, agricultură, industrie, ş.a.)
Atmosfera terestră- caractere generale: origine, importanţă. Structura pe verticală.
Atmosfera e învelişul gazos al Pămîntului format ca rezultat al procesului de evoluţie în interacţiune cu ceilalţi componenţi ai învelişului geografic. Există m. multe ipoteze în privinţa originii atmosferei: a) o concentrare a materiei gazoase cosmice în jurul cîmpului gravitaţional şi electromagnetic a planetei; b) ultimul stadiu al materiei gazoase iniţiale, ce alcătuia cu miliarde de ani în urmă nebuloasa, din care, prin concentrare,s-au format planetele.
Forma atmosferei- pentru straturile inferioare e similară cu cea a pămîntului- elipsoidală, şi în formă de „pară”- pentru straturile superioare, turtire ce e generată de „vîntul solar” din coroana solară în partea expusă spre soare şi alungită spre partea opusă.
Masa şi densitatea atmosferei. Masa-5,2 înmulţit cu 10 la puterea a 15-a tone, jumătate din masă fiind concentrată pînă la 5,3 km; 99% pînă la 36 km. Densitatea aerului la supraf. terestră 1.296 kg/m cub, la 10 km înălţime- 0,41 kg/m cub.
Compoziţia atmosferei. E alcăt. din gaze; vapori de apă; particule solide (praf, cenuşă vulcanică, partic. solide)
Structura pe verticală:
1) Troposfera- Grosimea 8-10 km- la poli; 17-18 km- Ecuator. Concentrează peste 80% din masa atmosferei. Aerul se încălz. de la supraf. terestră, cu altitud. scade 0,6 grade C-100m. Aici are loc formarea norilor şi precipit.
2) Stratosfera- se înalţă de la tratopauză pînă la altit. de 50 km. La baza ei temperatura în grade C = -55 -80 grade C, apoi creşte pînă la 0 grade datorită absorbţiei radiaţiei ultraviolete de ecranul de ozon, numit ozonosferă.
3) Mezosfera- situată deasupra stratopauzei pînă la altitud.80-85 km, temperatura scade: -70 -80 grade C. În aceste 3 straturi raportul dintre gaze e constant, de aceea învelişul atmosferei de pînă la aproximativ 100 km altitudine e numit homosferă. Mai sus atmosfera are o compoziţie eterogenă, numită heterosferă.
4) Termosfera-situată între 80-85km şi 800- 1000km. Aer extrem de rarifiat, temper. creşte 1100-1600 grade C în partea superioară. Dar din cauza densităţii mici temperaturile nu se resimt. Termosfera e numită ionosferă, deoarece particulele se află în stare de ioni. Aici se formează aurorele polare.
5) Exosfera- stratul exterior situat mai sus de 800-1000km, unde are loc pierderea particulelor de gaz în spaţiul
cosmic
Radiaţia solară. Bilanţ radiativ.
Radiaţia solară directă (S)-radiaţia solară ce provine dela discul solar şi care ajunge nemodif. pe supraf. terestră
Radiaţia difuză (D)- radiaţia solară difuzată de moleculele de gaz din atmosferă.
Radiaţia totală (globală) (Q)- suma radiaţiei solare directe şi difuze: Q= S+D
Radiaţia reflectată (R)- radiaţia solară directă şi difuză reflectată parţial de suprafaţa terestră
Albedo (A)- raportul procentual dintre radiaţia reflectată şi cea incidentă: A= R/Q înmulţit cu 100%
Radiaţia terestră (Et)- fluxul de radiaţie emis de supraf. Pămîntului către atmosferă
Contraradiaţia atmosferei (Ea)- radiaţia solară captată pe suprafaţa terestră din atmosferă
Bilanţ radiativ (B)- diferenţa dintre energia radiantă recepţională şi cea pierdută: B=(S+D+Ea)- (A+Et). Bilanţul radiativ poate avea valori pozitive şi negative. Dacă energia radiantă primită e mai mare decît cea pierdută, bilanţul e pozitiv, se produce încălzirea, şi invers, în cazul bilanţului negativ se produce răcirea supraf. terestre.
Variaţiile temperaturii aerului pe verticală
În troposferă, temperatura aerului scade odată cu altitudinea, conform gradientului termic vertical. Prin gradient termic vertical se înţelege mărimea în grade cu care variază temperatura aerului la fiecare 100m altitudine, care în mediu are o valoare de 0,6 grade C. În unele situaţii atmosferice, temperatura aerului nu variază în funcţie de înălţime, iar gradientul termic vertical are înălţimea de zero grade. Un astfel de fenomen se numeşte izotermic. În unele cazuri temperatura aerului crezte odată cu altitudinea. Acest proces se numeşte inversiune termică.
Repartiţia geografică a temperaturii aerului
Pentru caracterizarea acestui proces se analizează hărţile izotermelor lunii ianuarie şi iulie. Luna ianuarie. În emisfera nordică cu un pad ridicat de continentalism, suprafaţa uscatului se răceşte intens faţă de cea a oceanelor, care rămîne mai caldă. Pe continente, izotermele sînt mai dense şi sinuoase, arcuindu-se spre S, iar pe oceane- mai rare şi mai uniforme, arcuite spre N. Cele mai joase temperaturi se înregistrează în Nord-E Asiei, în Verhoians şi Oimeacon: -50 grade C. O altă zonă de frig situată în Groenlanda: -47 grade C. În emisfera sudică, izotermele au un mers mai uniform. În apropierea continentelor, ele au o arcuire spre S, di cauza încălzirii puternice a uscatului în timpul verii australe. În regiunea meridională a fiecărui continent apare un centru de maximă temperatură. Luna iulie. Are loc o încălzire puternică a uscatului în emisfera nordică, mai ales în regiuni tropicale şi subtropicale, cu temperaturi ce depăşesc 40 grade C. În emisf. de N pe continent izotermele sînt mai distanţate. Arcuirea puternică spre N a izotermelor, în lungul ţărmurilor apusene a continentelor, e cauzat de curenţii oceanici reci. Cele mai ridicate temperaturi se înregistrează deasupra regiunilor deşertice ale emisferrei nordice. În emisfera sudică în această lună e iarnă şi de aceea temper. sînt mai scăzute decît în cea nordică. Aceasta se explică prin predominarea suprafeţelor oceanice, ce exercită un rol moderator asupra temperaturii, cele mai reduse temperaturi fiind în Antarctida: -70 grade C.
Harta izotermelor anuale
Temperatura medie anuală a aerului scade de la Ecuator la poli, de la 20-30 grade C în zona intertropicală, la 10- 20 grade C în zona temperată şi la valori negative la poli. Această scădere a temperaturii a dus la formarea Zonelor de căldură: 2 zone temperate şi 2 zone reci. Maxima absolută: +58 grade C-Sahara, Tripoli în Libia. Minima absolută: -89,2 grade C- Antarctida, staţia Vostok.
Condensarea vaporilor de apă la suprafaţa terestră şi în stratul inferior al atmosferei
Produsele condensării vaporilor de apă la suprafaţa terestră sînt:
1) Roua- se formează în timpul nopţilor senine spre sfîrşitul anotimpului cald. În acest timp radiaţia nocturnă asigură o răcire intensă a suprafeţei de depunere pînă sub pct. de rouă.. Pct. de rouă- temperatura la care un volum de aer trebuie să se răcească ca să devină saturat.
2) Bruma- un rezultat al sublimării vaporilor de apă în contact cu suprafaţa terestră răcită sub zero grade. Ea e alcătuită din acicole fine de gheaţă ce apare sub forma unui strat albicios. (sublimare- proces de trecere a vaporilor de apă direct în faza solidă)
3) Chiciura- o masă cristalină albă, fărămicioasă formată prin sublimarea vaporilor de apă sau prin îngheţarea picăturilor suprarăcite. Se depune pe ramurile copacilor, conducătoarele aeriene. Se formează pe vreme liniştită cu temperaturi negative, aer umed şi ceţos.
4) Poleiul- o depunere solidă sub forma unui strat dens albicios de gheaţă, ce se formează în urma îngheţării picăturilor suprarăcite de ploaie, ce cad pe suprafeţe cu temperaturi negative.
Produsele condensării vaporilor de apă în stratul inferior al atmosferei:
Ceaţa- picături fine de apă sau cristale de gheaţă ce plutesc în aer reducînd vizibilitatea orizontală la mai puţin de 1 km. Transparenţa aerului poate fi scăzută şi de acumulări solide, ceea ce reduce vizibilitatea între 1 şi 10 km, formînd pîcla. O formă particulară a ceţii e smogul.
Precipitaţii atmosferice. Tipuri conform stării de agregare. Tipuri de regim pluviometric.
Precipitaţii atmosferice- totalitatea particul. de apă lichidă sau solidă ce cade din nori şi ajunge la supr. terestră.
După starea de agregare deosebim: precipitaţii lichide (ploaia, burniţa), precipitaţii solide (zăpada, grindina), precipitaţii mixte (lapoviţa).
Ploaia- picături de apă de diferite dimensiuni cu diametrul: 0,5-5mm, formate la temperatura de peste 0 grade C ca rezultat a creşterii picăturilor mari pe seama celor mici prin difuzie.
Burniţa- picături fine de apă cu diametrul sub 0,5mm, cu o viteză foarte lentă de cădere. Pot să cadă şi din ceaţă.
Zăpada- se formează la temperaturi de sub 0 grade C din cristale fine de gheaţă de diferită formă şi mărime.
Grindina- alcătuită din sfere de gheaţă de forme şi mărimi diferite, ce cade în perioada caldă a anului, însoţite de averse de ploaie.
Lapoviţa- o cădere concomitentă a fulgilor de zăpadă şi picăturilor de apă, deci e o fază intermediară în procesul de formare a ploii, unde iniţial se formează zăpada, care în timpul căderii se topeşte.
Tipuri de regim pluviometric
1) Tipul ecuatorial- specific pentru zona cuprinsă între 0- 5 grade latitud. N şi S. Precipit. bogate tot anul. Se evidenţiază 2 maxime după echinocţii şi 2 minime după solstiţii. Precipitaţii: 1500-3000mm.
2) Tipul subecuatorial- pînă la 12 grade latitudine N şi S, cu un sezon ploios în timpul verii şi un sezon secetos în timpul iernii. Media anuală: 1500mm.
3) Tipul tropical- se manifestă de ambele părţi ale tropicelor, numai 100-200mm anual.
4) Tipul subtropical (mediteranian)- cu veri secetoase, ierni umede, cu ploi, mai rar ninsori. Media an: 600mm
5) Tipul temperat- cu 2 subtipuri: a) oceanic- caracteristic pentru fîşiile de litoral cu cantităţi bogate de precipit.: 700- 800mm. b) continental- regiuni din interiorul continentului: 400- 500mm anual.
6) Tipul polar- specific regiunilor reci, producîndu-se doar ninsori, ce cad îndeosebi vara- 200mm, din cauza creşterii umedităţii aerului. În regiunile polare, arctice şi antarctice precip. maxime cad iarna din cauza ciclonilor.
Presiunea atmosferică. Gradientul boric vertical.
Presiunea atmosferică- forţa exercitată de masa atmosferei pe unitatea de suprafaţă.
Convenţional s-a stabilit că la nivelul mării la 45 grade latitudine, pe o suprafaţă de 1 cm pătrat şi la tmperatură de 0 grade C, presiunea atmosferică să fie egală cu 760 mm colană de mercur. Greutatea coloanei de mercur cu înălţimea de 760mm pe suprafaţa de 1 cm pătrat este egală cu 1033,3g, deci 1013,3 mb. Pentru a reda variaţia presiunii atmosferice în funcţie de altitudine se foloseşte: Gradientul baric vertical- valoarea cu care presiunea aerului descreşte pe verticală, apreciată în mb., pe o unitate de distanţă egală cu 100 m înălţime.
Treapta barică- distanţa pe verticală (în m) în care presiunea aerului variază cu o unitate (1 mb).
Ciclonii şi anticiclonii
Presiunea atmosferică înregistrează variaţii în spaţiu, ce urcă în altitudine, deoarece aerul se rarifiază, cît şi în plan orizontal. Întrucît e influenţată de temperatură se constată că presiunea atmosf. e mai mare în regiuni cu temperaturi mai scăzute şi mai mică în regiuni cu temperaturi mai ridicate. De ex. deasupra Siberiei, pres. atmosf. e mai mare în timpul iernii cînd se înregistrează temperaturi foarte scăzute. Pe de altă parte pe uscaturile din preajma mării, care se încălzescputernic ziua, în timpul verii, presiunea e mai mică decît deasupra mării, unde temperatura apei şi a aerului e mai scăzută. Pe supraf. terestră se formează: 1) arii cu presiune maximă (arii anticiclonale- unde valorile presiunii cresc de la periferii spre centru); 2) arii cu presiune scăzută, minimă (arii ciclonale, minime sau depresiuni barice- arii cu valorile cele mai scăzute în centru).
Brizele
Brizele sînt vînturi periodice, asemănătoare musonilor care îşi schimbă direcţia de la zi la noapte şi bat pe suprafeţe terestre restrînse. Există: 1) brize marine; 2) brize de munte- vale. În timpul zilei, uscatul se încălzeşte mai puternic decît apa mării şi aerul mai cald de pe uscat are presiune mai mică decît cel rece deasupra mării. Noaptea situaţia se inversează, deoarece apa mării e mai caldă şi deasupra ei presiunea atmosferică e mai mică decît deasupra uscatului.
Clasificarea maselor de aer conform originii
Masă de aer- volum de aer cu mărimi diferite, dar omogene prin proprietăţile dobîndite pe supraf. de origine.
Mase de aer: arctice (A); antarctice (aA); polare (P); tropicale (T); ecuatoriale (E). În funcţie de caracterul suprafeţei active pe care se formează, în cadrul fiecărui tip distingem subtipuri: a) maritime (m); b) continentale (c)
Caracteristica maselor de aer
1) Arctice(A)- format în bazinul Arctic şi polul Sud. Cele mai reci mase de aer. În emisfera nordică primăv. devreme şi toamna provoacă îngheţuri.
2) Antarctice (aA); 3) Polare (P) sau temperate- format la latitudini mijlocii prin transformarea aerului arctic prin încălzire în cadrul anticicloanelor, sau prin răcirea aerului tropical. Pc-rece iarna şi cald vara, uscat; vreme stabilă. Pm- răcoros, umed, vreme instabilă.
4) Tropical (T)- format în regiunile dominate de anticicloni subtropicali în O. Atlantic şi deasupra continentelor. Temperatura ridicată şi o mare stabilitate. cT- fierbinte, de obicei uscat. Ploi torenţiale. mT- cald, umed, vreme stabilă.
5) Ecuatoriale (E)- se formează pe continente şi oceane, este cel mai cald şi cel mai umed. Circulă în troposfera inferioară de la Ecuator spre Tropice prin intermediul musonilor ecuatoriali care rezultă din alizee, cînd acestea trec dintr-o emisferă în alta. cE- cald, umed, vreme stabilă. mE- cald, umed, vreme stabilă.
Circulaţia generală a atmosferei.
Prin circulaţia generală a atmosferei se înţelege sistemul curenţilor de aer la scară planetară care cuprinde întraga atmosferă relizîndu-se diferite zone ale suprafeţei, echilibrul propriet. fizice ale aerului diferitor regiuni.
Cauzele circulaţiei generale- 1) repartiţia neuniformă a radiaţiei solare. 2) mişcarea de revoluţie a pămîntului. 3) neomogenitatea suprafeţei terestre.
În zona ecuatorială datorită încălzirii intense se dezvoltă curenţi de convecţie termică, care ajung pînă la altitudinea de 8 km, apoi se îndreaptă spre tropice sub formă de doi curenţi de altitudine. Această circulaţie a aerului spre latitudini mari menţine în zona ecuatorială un regim baric depresionar, formînd zona calmelor ecuatoriale. Sub acţiunea forţei lui Coriolis cei doi curenţi de altitudine suferă o abatere spre dreapta în emisf. nordică şi spre stînga în emisfera sudică. Abaterea cea mai mare are loc la laitudini de 30-35 grade unde cei doi curenţi capătă direcţia Vest-Est în ambele emisfere. În urma aglomerării aerului la aceste latitud. se dezvoltă o mişcare descendentă, ceea ce face ca în ambele emisfere să apară două zone subtropicale de presiune ridicată. Ca urmare a forţei Coriolis, curenţii de aer se deplasează dinspre Nord-Est spre sud-vest în emisfera nordică şi dinspre su-est spre nord-vest în cea sudică. Aceste vînturi care suflă în mod regulat în zona intertropicală sînt numite alizee. Tot din maxima subtropicală o parte din aer se deplasează spre nord (în emisfera nordică) spre minima subpolară. Din cauza mişcării de rotaţie masele de aer devin vînturi de sud-vest la latitudini mijlocii, iar cele de 60-65 grade devin vînturi de vest. La aceste latitudini, o parte a maselor de aer se ridică pe verticlă în zona minimelor subpolare, de unde se întorc spre tropice, închizînd al doilea circuit, circuitul vînturilor de vest. Aceste vînturi sun mereu preturbate de activitatea intensă şi frecventă a cicloanelor şi anticicloanelor. La N de cercul polar, presiunea atmosferică creşte şi gradienţii barici sînt orientaţi spre minima subpolară, formînd vînturi de N-E în emisfera nordică şi de S-E în emisf. sudică. În zona minimei subpolare (60-65 grade) mişcarea ascendentă transportă masele de aer în straturile superioare ale troposferei unde aceasta se deplasează spre regiunile polare. Aici printr-o mişcare descendentă, ele completează aerul deplasat spre minima subpolară, închizîndu-se al treilea circuit. La limitele dintre aceste circuite apar zone de convergenţă la Ecuator şi cercuri polare, unde aerul urcă în mod continuu de la suprafaţa Pămîntului spre înălţimi, şi zone de divergenţă la poli şi tropice, unde aerul coboară din stratosferă spre suprafaţa Pămîntului. Repartiţia pe Glob a vînturilor permanente are un caracter zonal. Vînturile cu caracter permanent sunt: 1) vînturi polare- ce bat dinspre poli spre cercuri polare; 2) vînturi de vest care bat între 40-60 grade latitudine N şi S; 3) alizeele care bat dinspre tropice spre Eczuator. Circulaţia generală a atmosferei este complicată de vînturile periodice, de musoni. Ei se form. datorită diferenţelor sezoniere de presiune dintre ocean şi continente. Vara, masa de aer mai caldă de pe continent, cu presiune mai scăzută atrage aerul oceanic mai dens, cu presiune ridicată, a cărui deplasare formează musonul de vară, bogat în precipitaţii. Iarna acest proces are loc invers. Circulaţia musonică se caracterizează printr-un contrast pronunţat între cantităţile de precipitaţii şi stabilitatea direcţiei vîntului pe sezoane.Circulaţia generală a atmosferei poate fi divizată în următoarele zone circumterestre: 1) Două zone polare, pînă la 65 grade lat. N şi S, cu predominarea vînturilor de Est; 2) Două zone temperate, cu circulaţie vestică; 3) Două zone tropicale a alizeelor; 4) Zona musonilor ecuatoriali.
Clasificarea vînturilor: 1) Permanente- a) alizeele; b) vînturi de vest; c) vînturi polare. 2) Periodice-musonii.2) locale-a)brize de mare şi de uscat; b) brize de munte şi de vale; c) feonul; d) suhoveiul; e) crivăţul; f) nemira; g) bora.
Noţiune de vreme. Importanţa pronosticului vremii.
Vremea- starea fizică a atmosferei într-un anumit loc şi la un moment dat, caracterizată prin specificul elementelor şi fenomenelor meteorologice. Elementele meteorologice care redau aspectul vremii: 1) temperatura; 2) presiunea; 3) nebulozitatea; 4) umeditatea aerului; 5) precipitaţiile; 6) vîntul.
Serviciul meteorologic şi importanţa lui. Pe Glob funcţionează o reţea unică de staţii meteorologice de circa 12000. Datele obţinute sunt prelucrate, sistematizate şi preluate în felul următor: 1) datele înregistrate la staţii meteorologice sunt transmise la centrul meteorologic naţional. 2) de la centrele meteorologice naţionale la centre regionale de distribuţie cu sunt pentru Europa (Praga, Stocholm, Moscova). 3) toate staţiile meteorologice şi centrele meteo formează Serviciul Meteorologic Naţional. Acestea şi cele regionale formează Serviciul Meteorologic Mondial care este condus de Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.) pe lîngă O.N.U. cu sediul la Geneva.
Pentru a reda repartiţia spaţială a datelor meteorologice ale unui teritoriu se utilizează harta sinoptică, unde sunt indicate principalele elemente meteorologice prin valori codificate.
Clima. Factori climatogeni. Tipuri de climă.
Clima- regimul multianual al vremii. Factori climatogeni- factori ce determină evoluţia climei. Ei sunt următorii: 1) Radiativi- fluxul de energie de la Soare ce depinde de latitudine; 2) Dinamici- depind de circulaţia generală a atmosferei; 3) Fizico-geografici- depind de natura suprafeţei active: relief, repartiţia uscatului şi a apei.
Structura hidrosferei.
Oceanul planetar: oceane: Pacific, Atlantic, Indian, Arctic; mări: interioare(Neagră, Albă, Mediterană), mărginoase(Ohotsc, Bering, Galbenă), deschise(Ros, Arabiei), interinsulare(Java, Banda, Flores); golfuri; insule; strîmtori
Ape continentale: 1) ape continentale: a) curgătoare:rîuri, fluvii; b) stătătoare: lacuri, bălţi, mlaştini. 2) ape subterane: a) ape freatice, ape de adîncime.
Circuitul apei în natură.
Sub influenţa radiaţiei solare, de pe suprafaîa oceanelor şi mărilor apa trece în stare de vapori, anual evaporîndu-se 447 900 km3 de apă dintre care 411 600 km3 se întorc din nou în ocean. În acest mod are locul circuitul oceanic.36 300 km3 de apă sînt duşi de curenţi aerieni deasupra uscatului. Drept rezultat al încălzirii suprafeţelor de uscat în atmosferă se evaporă mari cantităţi de apă sub formă de vapori, care mai apoi se condensează şi se întorc la suprafaţa uscatului sub formă de precipitaţii atmosferice. Astfel are loc circuitul mic sau local în domeniu continental. Annual , de pe suprafaţa continentului se evaporă 63 000 km3 dar cad sub formă de precipitaţii atmosferice 99 300 km3. Cantitatea de apă căzută este mai mare decît cea evaporată. Diferenţa de 36 300 km3 provine din vaporii aduşi de curenţii aerini de pe suprafaţa oceanilor. Apa provinită din precipitaţii în domeniul continental 99 300 km3 urmează diferite căi. O parte 35 000 km3 în urma scurgerii de pe suprafaţă, nimereşte în Oceanul Planetar, altă parte 1300 km3 se infiltrează în scoarţa terestră, forming scurgerea subterană şi ajungînd pînă la mări şi oceane. O anumită cantitate de apă 63 000 km3 se evaporă din nou în atmosferă. În aşa fel are loc circuitul mare sau universal al apei în natiră.
Dinamica apei în ocean, mişcări ondulatorii, mareele, curenţii maritime.
Importanţa curenţilor.
Dinamica apei în ocean.(se desenează ca schema): 1)mişcări ondulatorii-valuri: eoliene, seismice (cutremure). 2) mişcări ritmice- mareele; 3) mişcări de translaţie marină-curenţi maritimi: a) după geneză: de derivă, de scurgere; b) după temperatură: calzi, reci, neutri
1)Mişcările ondulatorii-se manifestă la suprafaţa apei, fără deplasarea maselor de apă pe orizontală. În funcţiile de cauzele ce le provoacă.Valurile sînt de origine eoeliană şi sesmică .Valurile eoliene sînt provocate de vănturi şi se clasifică în valuri de larg şi valuri de litoral. Valurile de origine seismică sînt provocate de erupţii vulcanicr şi cutremurile de pămînt, se observă mai mult în regiunea, cercului de „ foc” al Pacificului, avînd o mare putere de distrugere, inundînd sau măturînd din cale aşezările omeneşti din zona litorală.
2)Mişcările ritmice. Mareele-fenomen de ridicare sau coborîre a nivelului apelor în regiunea ţărmului condiţionat de forţa de atracţie dintre Pămînt , Lună, Soare şi rotaţia Pămîntului. În largul oceanului mareele se manifestă prin mişcarea apei pe verticală, iar în regiunea ţărmului apa se mişcă şi pe orizontală. Fenomenul de înaintare -numit-flux; de retragere-reflux. Perioada de la îănceputul fluxului şi pînă la retragerea lui poartă denumirea de perioada fluxului sau ora portului. În timpul fluxului înălţimea valului poate să atingă 3-4 m, rareori 15-20m.În decurs de 24 ore au loc doua fluxuri şi două refluxuri. Cel mai mare efect îl au mareele în zona ţărmului, golfurilor, estuarilor. Ca rezultat al fluxului malurile sînt erodate, gura rîului şi golfurile sînt lărgite şi adîncite, ceea ce favorizează intensificarea navigaţiei maritime de mare tonaj, permite construirea porturilor fluviale în interiorul continentelor(Londra, Hamburg, Roterdam).
3)Mişcări de translaţie marină. Curenţi maritimi-deplasarea maselor de apă maritime, oceanice determinată de influenţa vîntului, gravitaţie densitate. Curenţii se derivă iau naştere în straturile de suprafaţă (100-200 m grosime) sub acţiunea vînturilor de lungă durată, care datorită rotaţiei Pămîntului se abat spre dreapta în emisfera Nordică şi spre stînga în emisfera Sudică. Unghiul de abatere creşte odată cu adîncimea. Curenţii de scurgere sînt cauzaţi de repartiţia neuniformă a temperaturii, salinităţii, densităţii apei, precipitaţiilor abundente pe uscat şi scurgerii în ocean. După temperatură avem curenţii: Calzi-apa lor este mai caldă decît cea din regiunea din care vin. Îşi au început de la Eucuator şi îşi duc apele spre poli. Reci-apa lor este mai rece decît cea din regiunea din care vin. Neutri-temperatira egală cu temperatura apelur cu care vin în contact.
Cureţii oceanului: Calzi: Ecuatorial de Nord; Ecuatorial de Sud; Curo-Şiv; Tsuşima; Nord-Pacific; Alasca; Australiei de Est; Antilelor; Guyanei; Caraibilor; Floridei; Golfului; Irminger; Braziliei; Guineei; Mozambic; Capului; Madagascar. Reci: Californiei; Kamceatca; Oyo-Shiwo; Peruan(Humbold); Labradorului; Benguelei; Australiei de Vest; Somaliei.
Importanţa curenţilor oceanici- Exercită influenţa asupra climatului continental, a salinităţii, temperaturii.vieţii în oceane. Apele calde ale Curentului Golfului determină clima Europei de Vest şi de Nord resimţindu-se pînă la latitudinea o.Murmansk. Temperatura medie anuală în acest loc variază între 0 +10oC în timp ce pe aceeaşi latitudine pe ţărmurile de N-E ale Americii de Nord temperatura anuală este de 0 -10oC. Porturile Norvegiei sînt libere de gheţurile întregului an. Curenţii influenţează asupra repartiţiei precipitaţiilor pe continent. Teritoriile scăldate de curenţii calzi au un climat mai umed iar cele scăldate de curenţii reci, un climat uscat şi rece.Curenţii influenţează distribuţia salinităţii .Curenţi calzi-salinitatea mare-34-37%, reci-32-34%. Curenţii contribuie la repartiţia organismelor.
Salinitatea Oceanului Panetar.
Salinitate - conţinutul de săruri dizolvate în ape marine, oceanice sau lacustre.
În apa marină se găsesc toate elementele chimice cunoscute. În cantităţi mari sînt: clor, sodiu, magniziu, sulf, celelalte elemente mai puţin de 1% din conţinutul chimic al apei. Cantitatea de săruri dizolvată în Ocean poate să acopere suprafaţa Pămîntului cu un strat de 45 m grosime. Salinitatea medie 35%, variin de la 32%,la-37%.Variaţia salinităţii în mări depinde de climă(precipitaţii, evaporare), curenţi, aportul de ape continentale. La suprafaţa oceanelor salinitatea se schimbă zonal. La ecuator 34-35%, tropice 36-37%(din cauza evaporării intense), în regiuni temperate şi nordice-32%. Variaţia zonală a salinlinităţii este influenţată de curenţi maritimi şi apele scurse de pe continente. În nordul o. Atlantic salinitatea creşte 35,5% datorită Gulf-Stream-curentul cald. La ţărmurile de N-E al Americii de Nord salinitatea este mai redusă din cauza curentului rece al Labradorului. În mările o. Arctic salinitatea este joasă 8-10% din cauza debitului bogat de apă dulce adus de fluviile mari:Obi, Lena, Enisei. În emiafera australă spre deosebire de cea boreală salinitatea este mai ridicată 35,4%,Pacific-35% Asupra distribuţiei salinităţii influenţează şi vîntul. În Nord şi N-W o.Indian salinitatea este de 35-36,5%iar în partea de est 33-34% din cauza musonilor. Salinitatea depinde şi de legătura mărilor cu oceanul. Condiţii climatice, particularităţile regimului hidrologic. Se distrug bazine marine cu salinitatea medie mai mică decîn cea a Oceanului Planetar. De ex: m. Baltică 6-22%, m. Albă 25-26%, m. Azov-11%, m. Neagră 17-18%, m. Caspică 12-13%, din cauza gradului redus de evaporare şi aportului apelor dulci continentale. În unele bazine salinitatea este mai ridicată decît în ocean: m. Mediterană 37-38%, m. Roşie 41-42%, golful Persic 38-40% , din caza evaporării intense şi cantinăţii reduse de precipităţii.
Apele curgătoare permanente.Tipuri de alimentare a rîurilor.
Rîul o apă curgătoare, formată prin urmarea mai multor mîrae, care se varsă datorită înclinaţiei reliefului, într-un alt rîu sau mare.
Cursul rîului este convenţional împărţit în 3 părţi: superior, mediu, inferior.
Cursul superior începe din regiunea izvorului ăi se caracterizează prin debit şi viteză de scurgere mare, eroziune accentuată, valea în secţiune transversală are forma de „V, se formează praguri şi cascade.
Cursul mediu - mişcarea vitezie de scurgere, lărgirea albei, slăbire eroziunii în plan vertical şi intensificarea în plan lateral, are loc acumularea sedimentelor.
Cursul inferior-rîul curge de obicei prinr-un relief de cîmpie, are un debit şi viteză de scurgere mică, predomină acumularea sedimentelor.
Deseori la vărsarea rîului în mare sau ocean se formează:
Deltele-formă de relief cu aspect de triunghi creată prin despărţirea în mai multe braţe a unui fluviu la vărsarea lui în mare sau ocean unde lipseac mareele, curenţi de litoral.
Estuar-gură a unui fluviu, sub formă de pîlnie care se varsă într-o zonă cu maree puternice.
Liman-gură largă, în formă de pîlnie, la vărsarea unor fluvii , inundată de ape, ca urmare a ridicării nivelului marin sau datorită barării gurii de vărsare cu un cordon marin.
Elementele bazinalui hidrografic: Izvor-locul de unde rîul îşi ea începutul; Gura rîului-locul de vărsare; Bazin hidrografic- suprafaţa de pe care se scurge apa unui rîu şi a afluenţilor lui; Reţea hidrografică-apele temorare sau permanente dintr-un bazin hidrografic(fluviu principal cu afluenţii lui); Cumpăna apei-linia ce uneşte punctele cu altitudine maximă dintrun bazin hidrografic.
Densitatea reţelei hidrografice-raportul lungimii tuturor rîurilor sistemului fluvial la suprafaţa ce o ocupă.
Bazininele principale sînt oceanele care sînt despărţite de cumpe de apă de ordin planetar.Bazinele oceanice: Artic; Pacific; Atlantic; Indian; regiuni cu scurgere internă(endoreică)
Alimentarea rîurilor.
Regimul de alimentare depinde de: condiţii climatice, orografice, vegetaţie, structură geologică, grad de înmlăştinire ţi răspînire a lacurilor. În funcţie de aceşti factori deosebim alimentare: pluvială, nivală, glaciară, subterană. mixtă
Alimenarea pluvială caracteristică climatului ecuatorial, tropical maritimă, subtropicală şi temperată. Alimentarea nivală şi glaciarăîn regiunile temperate şi reci, unde zăpezile se topesc primăvara şi provoacă creşterea nivelului apei în rîu. În regiunile montane, în legătură cu topirea zăpezilor şi gheţarilor se observă creşterea bruscă a debitului apei în timpul verii. Unele rîuri se alimentează din apele subterane.Cel mai răspîndit tip de alimentare este mixt. Asupra răurilor influenţează: clima, relieful. De climă depinde: 1)densitatea reţelei hidrografice, 2) regimul de îngheţ, 3)tipul de alimentare, 4) volumul anual al apei, 5) variaţia nivelului apei; De relief depinde: 1) caracterul rîului, activitatea rîului, căderea rîului, direcţia rîului.
Lacurile.
Lacurile-rezervarea de apă stătătoare, acumulat în formele negative de relief. Ele ocupă 1,8% din suprafaţa uscatului.
Cel mai mare loc de pe Glob este Marea Caspică care ocupă 15% din suprafaţa totală ocupată de lacuri. Cele mai adînci lacuri sînt cele de origine tectonică: Baical -1620 m, Ianganica-1435 m, Malavi- 706m.
Lacurile se întîlnesc în toate regiunile climatice însă repartiţia lor este neuniformă. Cele mai multe sînt în regiunile umede. La formarea cuvetelor lacustre influenţiază: factori endogeni: a) lacuri de origine tectonică-Baical, Balhaş, Tanganica, Malavi.b) lacuri de origine vulcanică, formate în carterele vulcanilor-Honsiu, Masuco, Lonor; factori exogeni: a) formate sub acţiunea apelor curgătoare, apar în văile rîurilor sau pe terasele lor. b) lacurile rezulate din acţiunea apelor marine în legătură cu bararea gulfurilor, lagunelor de cordoane litorale nisipoase, de ex: lacul Razim din delta Dunării, ţărmul mării Negre, Baltice, Azov; c) lacurile de tip carstic formate în urma acţiunii de dezvolvare a apelor; d) lacurile glaciare, cuvetele lor sau format ca rezultat al activităţii gheţarilor din Scandinavia, Canada, nordul Asiei; e) lacuri eoliene- formate prin acîiunea vîntului, se întîlnesc în deşerturi; f) lacuri antropice, construite cu scopuri economice.
Biosfera limitele.
Biosfera-învelişul terestru format din totalitatea vieţuitoarelor împreună cu mediul lor de viaţă.
Între organisme şi mediul lor de viaţă se stabilesc relaţii şi interacîiuni multiple, care dau naştere unui ecosistem. Limita superioară posibilă de răspîndire a organismelor coinde cu stratul de ozon 25-30 km. Limita inferioară corespunde celor mai mari adîncimi oceanice, iar în scoarţa terestră limita inferioară este de 3 km, unde ua fost găsite bacterii anaerobe. Cea mai mare parte a vieţuitoarelor trăiescîn limite mul mai restrînse: în spaţiul care se extinde de la 200 m adîncime în oceane(pînă unde pătrunde lungimea solară şi pînă la 5000 m înălţime (în troposferă).
Interacţiunea dintre biosferă şi celelalte geosfere.
Organismele şi scoarţa terestră: serveşte drept substrat pentru plante şi animale; contribuie la dezagregarea rocilor la alterare(rădăcinile plantelor prin creşterea în lungime distrug şi fărămiţează rocile, lichenii prin secreţii acide provoacă alterarea rocilor); Toate rocile arzătoare sau format din resturi de organe; conribuie la formarea unor forme de relief ale scoarţei terestre(recifii de corali-insule şi şi barire de corali, animalele subterane sapă galerii în substrat, muşuroaie de furnici); contribuie la afînarea solului, asigură circuitul apei şi aerului, iau parte la formarea humusului; un covor vegetal continuu împiedică eruziunea, amelioreză procesele de versant(alunecări, scurgeri noroioase);reglează temperatura solului, micşoreză evaporarea.
Organismele şi atmosfera: realizarea schimbului de gaze în procesul respiraţiei consumă O2 şi elimină CO2;
în procesul de fotosinteză plantele absorb CO2 eliminînd O2liber. O parte din CO2 este eliminată în atmosferă ăn urma proceseloa de descompunere a substanţelor organice; azotul liber din atmosferă este consumat de unele bacterii şi alge care îl fixează sub formă de compuşi; influenţează asupra stării fizice a atmosferei prin evaportranspirtranspiraţie se elimină o cantitate mare de vapori de apă. În regiunile cu un covor vegetal mai bogat umeditatea aerului este mai mare decît în regiunile cu vegetaţie scundă; covorul vegetal determină şi un albedo specific; Influenţează dinamica atmosferei, micşorănd viteza vîntului; Caracterul covorului vegetal determină o densitate mare de fitoclimate.
Organismele şi hidrosfera: Trecînd prin corpul lor apa,organismele au determinat compoziţia chimică a apei. În procesul de respiraţie-CO2, fotosinteza-O2; substanţele solubile şi corpurile moarte ale organismelor se mineralizează, proces însoţit de eliminare de CO2şi formarea mineralelor; o serie de organisme extrag mineralele din apa oceanică:coralii, moluştele-acumulează în schrletele lor calciu; algele, aricii de mare-extrag magneziu; organismele din bazinele acvatice continentale prin resturile lor, duc la colmatarea bazinelor, la transformarea lor în turbării şi mlaştini.
Solul. Noţiune de sol. Factori de pedogeneză.
Sol-un corp natural format la suprafaţa uscatului ca urmare a alterării rocilor sub acţiunea agenţilor climatici, hidrici şi biotici care au evoluat în timp.
Fertilitate-capacitatea solului de a asigura plantele cu apă, substanţe nutritive.
Factorii de pedogeneză sînt: rocile, clima, relieful, organismele, omul
Rocile-determină intensitatea proceselor de formare a solului. Ca urmare a dezagregării şi alterării s-a format scoarţa de alterare, ce contribuie la formarea solului.
Clima-influenţează repartiţia temperaturii, precipitaţiilor,intensitatea dezagregării şi alterării rocilor crescînd o anumită compoziţie a solului, activitatea organismelor şi creerii masei organice a solului.
Relieful-suportul pe care se dezvolă solurile iar prin altitudinea sa impune etajarea. Înclinarea versnţilor influenţează scurgerea de suprafaţă şi infiltrarea apei în substrat. Pe versanţi cu înclinare mai mare scurgerea provoacă eroziunea solului iar relieful cu pantă mică favorizează infiltrarea apei şi creşterea orizonturilor de sol în profunzime.
Organismele-formaţiunile vegetale prin sistemul său radicular contribuie la dezagregarea şi alterarea rocilor , resturile vegetale servesc drept sursă de acumulare a materiei organice în sol, diferite microorganisme discompun resturile organice transformîndu-le în humus, animalele tericole contribuie la formarea galeriilor şi falicitînd pătrunderea apei şi aerului în sol.
Omul-prin activitatea sa practică influenţează procesul de pedogeneză. În urma irigării desecării, tratării cu îngrăşeminte schimbă regimul hidric şi compoziţia chimică. Prin despăduriri, aratul incorect contribuie la accelerarea proceselor de eroziune şi degradare a solului.
1) Soluri zonale
1) Sol de tundră- format în condiţii de climă rece cu îngheţ peren, sub vegetaţie de tundră. Soluri cu grosime mică, sărace în humus, o fertilitate scăzută.
2) Sol podzolic- format sub păduri de conifere în condiţii de climă umedă şi rece, sărace în humus şi compuşi minerali, fertilitate scăzută.
3) Soluri cenuşii de pădure şi brune de pădure-formate sub păduri de foioase din zona temperată, orizont de humus bine evidenţiat.
4) Sol de ciornoziom- caracteristic zonei de stepă fiind cele mai fertile cu un evident orizont de humus.
5) Sol castanii-în regiunile de stepă aridă.
6) Sol bruncenuşiu de semipustiu şi brun-cenuşiu- formate în regiunile de semideşert şi deşert din zona temperată sub un scund covor vegetal. Ele sînt sărace în humus, dar conţin o cantitate ridicată de săruri, fapt ce le conferă o culoare deschisă.
7) Soluri roşii(cranoziomuri) şi galbene(jeltoziomuri) răspîndite în regiunile subtropicale umede. Aceste soluri conţin o cantitate mare de oxizi de fier şi aluminiu.
8) Soluri roşii-galbene laterice formate sub păduri ecuatoriale. Aici roca mamă este bogată în compuşi ai fierului ce determină o nuanţa roşietică.
2) Soluri azonale(intrazonale):
1) Sol aluvial format în luncile rîurilor cu o stratificare bine pronunţată.
2) Soloneţuri formate în locurile unde apar la suprafaţă roci saline(argile saline).
3) Solonceacuri formate în luncile inundabile a rîurilor, versanţii văilor în locurile unde la suprafaţă apar rocile saline sau ape freatice mineralizate.
Legităţile geografice generale
Înveliş geografic- un sistem natural complex deschis (cu schimb de subst. şi energie cu Universul), dinamic. În cadrul acestui sistem au loc întrepătrunderea adîncă şi int4eracţiunea reciprocă dintre litosferă, atmosferă, hidrosferă, biosferă, transformarea energiei solare luminoase în energie termică. În aceste limite subs. Se află simultan în 3 stări de agregare (solidă, lichidă, gazoasă), aici a apărut şi evoluează viaţa.
1) Unitatea şi integritatea învelişului geografic
Fiecare component şi parte structurală se dezvoltă după legi proprii. Datorită unei intense interacţiuni, componenţii înv. geogr. Constituie un sistem unitar. De aceea orice influenţă sau schimbare exercitată asupra unei părţi structurale poateprovoca modificări profunde în tot sistemul. De ex: creşterea CO2 în atmosferă intensifică „efectul de seră”, iar ca rezultat se topesc gheţarii, se ridică nivelul oceanului planetar. Reducerea cantit. de CO2 ar cauza răcirea climei şi extinderea gheţarilor condiţionînd scăderea nivelului Oceanului Planetar şi extinderea uscatului. Deci modificarea doar a unui singur component poate provoca schimbări radicale în întreg învelişul geogr.
2)Zonalitatea
Reprezintă succedarea unor fîşii alungite de la Ecuator spre poli, în direcţie latitudinală, orientate în lungul paralelelor. Zonalitatea e cauzată de forma Pămîntului, poziţia axei polilor, rotaţia Pămîntului, poziţia Pămînt. faţă de Soare, care în ansamblu determină repartiţia radiaţiei solare cu valori descrescînde de la Ecuator la Poli. Repartiţia zonală a energiei solare determină o distribuţie zonală a căldurii şi formării zonalit. termice. Dacă supraf. Pămîntului ar fi omogenă, atunci zonele ar reprezenta nişte fîşii alungite orientate strict în direcţie latitudinală. Însă neomogenitatea suprafeţei active determină abaterea structurii zonale de la schema ideală. În regiunile montane apare etajarea pe verticală. Gradul de diferenţiere a spectrelor zonalităţii verticale e condiţionat de latitud. şi altitud. muntelui.
Zone geografice- fîşii alungite pe direcţia paralelelor, care se caracterizează prin omogenitatea relativă a bilanţului radiativ a condiţiilor termice, caracterul circulaţiei maselor de aer.
Subzone geografice- se delimitează în cadrul zonelor naturale după umeditate, condiţii termice, vegetaţie, tip de sol. De ex. în zona silvică se disting subzonele: pădurile conifere (taiga), păd. mixte, păd. foioase.
3) Azonalitatea
În învelişulgeografic acţionează factori ce îşi au izvorul energetic în interiorul Pămîntului şi care creează neomogenităţi în cadrul zonelor naturale. Aceşti factori se numesc azonali. Apariţia ozonalităţii este condiţionată de procesele tectonice, seismice, vulcanice. Ca consecinţe în scoarţa terestră apar forme majore de relief: depresiunile oceanice şi blocurile continentale. Prin altitudinea sa relieful provoacă o etajare climatică care atrage după sine o etajare a vegetaţiei, solului. Relieful poate determina trăsături azonale ale unor componente ale învelişului geografic prin orientarea generală a munţilor, înclinarea pantelor. Şi apele continentale de suprafaţă şi subterane pot provoca manifestarea unor trăsături azonale. Astfel se întîmplă cu apariţia vegetaţiei acvatice sau hidrofile a solurilor intrazonale ca soloneţuri şi solonceacuri.
4) Ritmuri şi cicluri în învelişul geografic
Caracterul ritmic al proceselor din învelişul geografic e determ. de: 1) ritmicitatea fluxului de energie ce vine din cosmos şi din interiorul Pămîntului; 2) de autoreglarea componentelor înv. geografic. După durată ritmurile sînt divizate în: a) anuale; b)diurne; c) seculare (multianuale); d) milenare; e) megacicluri (cu durata mil de ani).
Ritmicitatea diurnă- cauzată de rotaţia Pămîntului în jurul axei sale, determinînd schimbarea intensităţii de iluminare şi încălzire a supraf. active, umeditatea, evaporarea, nebulozitatea, peridiocitatea mareelor. Ciclurile vitale ale organismelor vii sînt dirijate de ritmicitatea diurnă.
Ritmicitatea anuală- determinată de mişcarea de revoluţie şi poziţia axei polilor. Ritmurile anuale se manifestă după anotimpuri, fiind mai pronunţate în regiunile polare şi temperată variază oscilaţiile de temperatură, umeditate, regimul rîurilor, formarea musonilor, adaptarea animalelor (hibernarea, migrţia păsăr.)
Ritmurile multianuale (seculare)- poartă un caracter ciclic, determinate de schimbarea activităţii solare ce nu se repetă la intervale de timp, la 11 ani, 30-35 ani, 90 ani ceea ce provoacă schimbări în ionosferă, cîmp magnetic al pămîntului, starea sănătăţii.
Cicluri milenare- sînt numeroase, de 450, 2000, 5000, 40000 ani, manifestîndu-se în oscilaţiile nivelului apei, succedarea glaciaţiunilor, variaţia unghiului de înclinare al axei pămîntului.
Megaciclurile (cicluri geologice)- au o durată de mii şi milioane ani, cauzate e acţiunea factorilor cosmici. La aceste cicluri se referă pulsaţia periodică a cîmpului gravitaţional ce influenţează asupra vitez. de rotaţie, periodicitatea marilor orogenezi, oscilaţiile cîmpului magnetic.
Zonele naturale
I. Zona rece: 1) deşerturi arctice- ocupă arhipelagurile ocean. Arctic şi N Asiei. Temperaturi scăzute, înheţ persistent. Precipitaţii su formă de zăpadă; flora: licheni, muşchi, mesteacăn pitic; fauna: ursul alb, cucuveaua, vulpe, raţe. Soluri- nedezvoltate. 2) deşerturi antarctice- ocupă Antarctide. Doar în zona de litoral cresc muşchi, licheni, alge. Fauna legată de ocean: balene delfini, pinguini. 3) Tundra- cuprinde America de N, Islanda, N Scandinaviei, N Cîmpiei Europei de E şi al Siberiei. Asociaţii de ierburi şi licheni, muşchi, arbuşti pitici. Temperaturi medii anuale negative, precipitaţii reduse, dezgheţ superfiacial al solului, vînturi puternice. Animale: boul moscat, renul, marmota, iepure, potîrnichea albă, bufniţa polară, pescăruş. Adaptările: plante cu dimensiuni mici, unele cresc în grupuri sau sub formă de pernuţe, tulpini tîrîtoare, animale cu blană albă şi groasă, un strat adipos subcutanat bine dezvoltat. Solul de tundră, turbos, slab evaluat.
II. Zona temperată: 1) păduri de conifere (taiga)- Răspîndite doar în emisfera nordică, America de N, Europa de N, Asia. Clima temperat continentală, rece şi umedă cu veri răcoroase, precipitaţ.: 300-500 mm/an. Componenţa şi aspectul diferă de la un continent la altul. Pădurea canadiană e formată din molid alb, plop de munte, mesteacăcăn; animale: cerb canadian, ursul negru, lutra. Pădurile din Asian nu sînt omogene după componenţă. În partea europeană- brad, pin; mai spre E- zada, molidul. Animale: renul, elanul hermelina, ursul brun, jderul, veveriţa, ciocănitoarea, forfecuţa, cocoş de munte. Soluri- podzoluri, adesea mlăştinoase. 2) pădurile mixte şi de foioase- o răspîndire mai largă în emisfera nordică cu climă temperată mai blîndă şi mai umedă- Europa de V şi centrală, E Asiei, E Americii de N. O extindere mult mai restrînsă în S Americii de S, Noua Zeelandă. În pădurile mixte cresc arbori şi ierburi caracterist. atît p/u taiga, cît şi p/u păduri foioase care după compoziţie diferă de la un continent la altul. În Europa predomină fagul, care mai spre E e înlocuit cu carpenul şi stejarul, arţarul, ulmul, frasinul. În America de N, pădurile sînt alcătuite din stejar alb, plop, ulm, frasin, arţar, carpen. Animale- corbul nobil, mistreţ, căprioară, lup, pisică sălbatică, ursul brun, jderul. Soluri- cenuşii şi brune de pădure. 3) Stepele. În Euroasia- stepe, America de N- prerii, America de S- pampas. Vegetaţia bogată în plante ierboase rezistente la secetă cu rădăcini lungi, frunze înguste- păiuş, pelin, negară. Animale: ţistar, chiţcan, dihore, şoareci de cîmp, antilopa saiga, ciocîrlia, potîrnichea, prepeliţa, vulturul, cocorul, dropia. Soluri- de cernoziom. 4) deşerturi temperate- clima aridă, sol sărac în humus, nisipoase. Vegetaţia săracă- frunze mici, uneori transformate în spini, rădăcini lungi şi ramificate. Plante tipice p/u Euroasia- rogoz, spinul cămilei; în America de N- cactuşi. Animale- cămila, culanul, antilope. 5) Vegetaţia de tip mediteranian- caract. bazinului m. Mediterane, S Californiei, S Africii, S şi S-V Australiei, cu veri călduroase şi secetoase, ierni calde şi umede, precipitaţii 500-600 mm/an cu maxime iarna. Vegetaţia cu frunze veşnic verzi: stejarul de plută, măslinul, chiparosul, leandrul, ficusul, rozmarinul. În prezent pădurile au fost distruse în mare parte şi în locul lor au apărut asociaţii de arbuşti spinoşi: maquis şi gariga. Animale: hiena, sacalul, vipera, broasca ţestoasă. Soluri: tera rosa.
III. Zona caldă: 1) deşerturi şi semideşerturi tropicale- climă uscată, eaporaţia întrece cantitatea de precipitaţii. Cele mai extinse suprafeţe sînt în N Africii (Sahara); Asia (pe i. Arabia, Iran, Irak, India), nordul Mexicului; în emisfera S în Africa- deşertul Namib. Kalahari; America de S- Atacama, centrul Australiei- Victoria. Plante- tufişuri spinoase, cactuşi, agave. Animale- şerpi, scorpiuni, insecte. Soluri: scheletice, cenuşii, de deşert. 2) Savanele- răspîndite în Africa, America de S (Podişul Braziliei, Venezuela) în Australia de N- E clima caracterizată cu un sezon cald şi uscat şi unul umed. Plante- baobabi, salcîmi, palmieri, eucalipţi, cactuşi arborescenţi. Animale- antilope, girafe, zebre, gazele, rinoceri, lei ş.a. Soluri- lateritice.
Păduri tropicale şi ecuatoriale
Cele mai extinse suprafeţe sînt în bazinul r. Amazon, E Americii Centrale, bazinul rîului Cougo, ţărmul golfului Guineii, E Madagascarului, arhipelagul Indonezian, i. Filipine. Noua Guinee, E Australiei. Clima caldă, umezeală abundentă. Sînt păduri dese, cresc în cîteva etaje, extrem de variate după componenţă: palmieri de ulei, ficuşi, arborele de cauciuc, bananieri, ferigi, liane. Animale- maimuţe, reptile, păsări, papagali, şarpele anaconda, pasărea colibri. Soluri- roşii, galbene, lateritice.
Legităţile geografice generale
Înveliş geografic- un sistem natural complex deschis (cu schimb de subst. şi energie cu Universul), dinamic. În cadrul acestui sistem au loc întrepătrunderea adîncă şi int4eracţiunea reciprocă dintre litosferă, atmosferă, hidrosferă, biosferă, transformarea energiei solare luminoase în energie termică. În aceste limite subs. Se află simultan în 3 stări de agregare (solidă, lichidă, gazoasă), aici a apărut şi evoluează viaţa.
1) Unitatea şi integritatea învelişului geografic
Fiecare component şi parte structurală se dezvoltă după legi proprii. Datorită unei intense interacţiuni, componenţii înv. geogr. Constituie un sistem unitar. De aceea orice influenţă sau schimbare exercitată asupra unei părţi structurale poateprovoca modificări profunde în tot sistemul. De ex: creşterea CO2 în atmosferă intensifică „efectul de seră”, iar ca rezultat se topesc gheţarii, se ridică nivelul oceanului planetar. Reducerea cantit. de CO2 ar cauza răcirea climei şi extinderea gheţarilor condiţionînd scăderea nivelului Oceanului Planetar şi extinderea uscatului. Deci modificarea doar a unui singur component poate provoca schimbări radicale în întreg învelişul geogr.
2)Zonalitatea
Reprezintă succedarea unor fîşii alungite de la Ecuator spre poli, în direcţie latitudinală, orientate în lungul paralelelor. Zonalitatea e cauzată de forma Pămîntului, poziţia axei polilor, rotaţia Pămîntului, poziţia Pămînt. faţă de Soare, care în ansamblu determină repartiţia radiaţiei solare cu valori descrescînde de la Ecuator la Poli. Repartiţia zonală a energiei solare determină o distribuţie zonală a căldurii şi formării zonalit. termice. Dacă supraf. Pămîntului ar fi omogenă, atunci zonele ar reprezenta nişte fîşii alungite orientate strict în direcţie latitudinală. Însă neomogenitatea suprafeţei active determină abaterea structurii zonale de la schema ideală. În regiunile montane apare etajarea pe verticală. Gradul de diferenţiere a spectrelor zonalităţii verticale e condiţionat de latitud. şi altitud. muntelui.
Zone geografice- fîşii alungite pe direcţia paralelelor, care se caracterizează prin omogenitatea relativă a bilanţului radiativ a condiţiilor termice, caracterul circulaţiei maselor de aer.
Subzone geografice- se delimitează în cadrul zonelor naturale după umeditate, condiţii termice, vegetaţie, tip de sol. De ex. în zona silvică se disting subzonele: pădurile conifere (taiga), păd. mixte, păd. foioase.
3) Azonalitatea
În învelişulgeografic acţionează factori ce îşi au izvorul energetic în interiorul Pămîntului şi care creează neomogenităţi în cadrul zonelor naturale. Aceşti factori se numesc azonali. Apariţia ozonalităţii este condiţionată de procesele tectonice, seismice, vulcanice. Ca consecinţe în scoarţa terestră apar forme majore de relief: depresiunile oceanice şi blocurile continentale. Prin altitudinea sa relieful provoacă o etajare climatică care atrage după sine o etajare a vegetaţiei, solului. Relieful poate determina trăsături azonale ale unor componente ale învelişului geografic prin orientarea generală a munţilor, înclinarea pantelor. Şi apele continentale de suprafaţă şi subterane pot provoca manifestarea unor trăsături azonale. Astfel se întîmplă cu apariţia vegetaţiei acvatice sau hidrofile a solurilor intrazonale ca soloneţuri şi solonceacuri.
4) Ritmuri şi cicluri în învelişul geografic
Caracterul ritmic al proceselor din învelişul geografic e determ. de: 1) ritmicitatea fluxului de energie ce vine din cosmos şi din interiorul Pămîntului; 2) de autoreglarea componentelor înv. geografic. După durată ritmurile sînt divizate în: a) anuale; b)diurne; c) seculare (multianuale); d) milenare; e) megacicluri (cu durata mil de ani).
Ritmicitatea diurnă- cauzată de rotaţia Pămîntului în jurul axei sale, determinînd schimbarea intensităţii de iluminare şi încălzire a supraf. active, umeditatea, evaporarea, nebulozitatea, peridiocitatea mareelor. Ciclurile vitale ale organismelor vii sînt dirijate de ritmicitatea diurnă.
Ritmicitatea anuală- determinată de mişcarea de revoluţie şi poziţia axei polilor. Ritmurile anuale se manifestă după anotimpuri, fiind mai pronunţate în regiunile polare şi temperată variază oscilaţiile de temperatură, umeditate, regimul rîurilor, formarea musonilor, adaptarea animalelor (hibernarea, migrţia păsăr.)
Ritmurile multianuale (seculare)- poartă un caracter ciclic, determinate de schimbarea activităţii solare ce nu se repetă la intervale de timp, la 11 ani, 30-35 ani, 90 ani ceea ce provoacă schimbări în ionosferă, cîmp magnetic al pămîntului, starea sănătăţii.
Cicluri milenare- sînt numeroase, de 450, 2000, 5000, 40000 ani, manifestîndu-se în oscilaţiile nivelului apei, succedarea glaciaţiunilor, variaţia unghiului de înclinare al axei pămîntului.
Megaciclurile (cicluri geologice)- au o durată de mii şi milioane ani, cauzate e acţiunea factorilor cosmici. La aceste cicluri se referă pulsaţia periodică a cîmpului gravitaţional ce influenţează asupra vitez. de rotaţie, periodicitatea marilor orogenezi, oscilaţiile cîmpului magnetic.
Zonele naturale
I. Zona rece: 1) deşerturi arctice- ocupă arhipelagurile ocean. Arctic şi N Asiei. Temperaturi scăzute, înheţ persistent. Precipitaţii su formă de zăpadă; flora: licheni, muşchi, mesteacăn pitic; fauna: ursul alb, cucuveaua, vulpe, raţe. Soluri- nedezvoltate. 2) deşerturi antarctice- ocupă Antarctide. Doar în zona de litoral cresc muşchi, licheni, alge. Fauna legată de ocean: balene delfini, pinguini. 3) Tundra- cuprinde America de N, Islanda, N Scandinaviei, N Cîmpiei Europei de E şi al Siberiei. Asociaţii de ierburi şi licheni, muşchi, arbuşti pitici. Temperaturi medii anuale negative, precipitaţii reduse, dezgheţ superfiacial al solului, vînturi puternice. Animale: boul moscat, renul, marmota, iepure, potîrnichea albă, bufniţa polară, pescăruş. Adaptările: plante cu dimensiuni mici, unele cresc în grupuri sau sub formă de pernuţe, tulpini tîrîtoare, animale cu blană albă şi groasă, un strat adipos subcutanat bine dezvoltat. Solul de tundră, turbos, slab evaluat.
II. Zona temperată: 1) păduri de conifere (taiga)- Răspîndite doar în emisfera nordică, America de N, Europa de N, Asia. Clima temperat continentală, rece şi umedă cu veri răcoroase, precipitaţ.: 300-500 mm/an. Componenţa şi aspectul diferă de la un continent la altul. Pădurea canadiană e formată din molid alb, plop de munte, mesteacăcăn; animale: cerb canadian, ursul negru, lutra. Pădurile din Asian nu sînt omogene după componenţă. În partea europeană- brad, pin; mai spre E- zada, molidul. Animale: renul, elanul hermelina, ursul brun, jderul, veveriţa, ciocănitoarea, forfecuţa, cocoş de munte. Soluri- podzoluri, adesea mlăştinoase. 2) pădurile mixte şi de foioase- o răspîndire mai largă în emisfera nordică cu climă temperată mai blîndă şi mai umedă- Europa de V şi centrală, E Asiei, E Americii de N. O extindere mult mai restrînsă în S Americii de S, Noua Zeelandă. În pădurile mixte cresc arbori şi ierburi caracterist. atît p/u taiga, cît şi p/u păduri foioase care după compoziţie diferă de la un continent la altul. În Europa predomină fagul, care mai spre E e înlocuit cu carpenul şi stejarul, arţarul, ulmul, frasinul. În America de N, pădurile sînt alcătuite din stejar alb, plop, ulm, frasin, arţar, carpen. Animale- corbul nobil, mistreţ, căprioară, lup, pisică sălbatică, ursul brun, jderul. Soluri- cenuşii şi brune de pădure. 3) Stepele. În Euroasia- stepe, America de N- prerii, America de S- pampas. Vegetaţia bogată în plante ierboase rezistente la secetă cu rădăcini lungi, frunze înguste- păiuş, pelin, negară. Animale: ţistar, chiţcan, dihore, şoareci de cîmp, antilopa saiga, ciocîrlia, potîrnichea, prepeliţa, vulturul, cocorul, dropia. Soluri- de cernoziom. 4) deşerturi temperate- clima aridă, sol sărac în humus, nisipoase. Vegetaţia săracă- frunze mici, uneori transformate în spini, rădăcini lungi şi ramificate. Plante tipice p/u Euroasia- rogoz, spinul cămilei; în America de N- cactuşi. Animale- cămila, culanul, antilope. 5) Vegetaţia de tip mediteranian- caract. bazinului m. Mediterane, S Californiei, S Africii, S şi S-V Australiei, cu veri călduroase şi secetoase, ierni calde şi umede, precipitaţii 500-600 mm/an cu maxime iarna. Vegetaţia cu frunze veşnic verzi: stejarul de plută, măslinul, chiparosul, leandrul, ficusul, rozmarinul. În prezent pădurile au fost distruse în mare parte şi în locul lor au apărut asociaţii de arbuşti spinoşi: maquis şi gariga. Animale: hiena, sacalul, vipera, broasca ţestoasă. Soluri: tera rosa.
III. Zona caldă: 1) deşerturi şi semideşerturi tropicale- climă uscată, eaporaţia întrece cantitatea de precipitaţii. Cele mai extinse suprafeţe sînt în N Africii (Sahara); Asia (pe i. Arabia, Iran, Irak, India), nordul Mexicului; în emisfera S în Africa- deşertul Namib. Kalahari; America de S- Atacama, centrul Australiei- Victoria. Plante- tufişuri spinoase, cactuşi, agave. Animale- şerpi, scorpiuni, insecte. Soluri: scheletice, cenuşii, de deşert. 2) Savanele- răspîndite în Africa, America de S (Podişul Braziliei, Venezuela) în Australia de N- E clima caracterizată cu un sezon cald şi uscat şi unul umed. Plante- baobabi, salcîmi, palmieri, eucalipţi, cactuşi arborescenţi. Animale- antilope, girafe, zebre, gazele, rinoceri, lei ş.a. Soluri- lateritice.
Păduri tropicale şi ecuatoriale
Cele mai extinse suprafeţe sînt în bazinul r. Amazon, E Americii Centrale, bazinul rîului Cougo, ţărmul golfului Guineii, E Madagascarului, arhipelagul Indonezian, i. Filipine. Noua Guinee, E Australiei. Clima caldă, umezeală abundentă. Sînt păduri dese, cresc în cîteva etaje, extrem de variate după componenţă: palmieri de ulei, ficuşi, arborele de cauciuc, bananieri, ferigi, liane. Animale- maimuţe, reptile, păsări, papagali, şarpele anaconda, pasărea colibri. Soluri- roşii, galbene, lateritice.