Miscarile scoartei terestre

Mişcările scoarţei terestre

 Chiar din primele hărţi ale Terrei, s-a putut observa asemănarea uimitoare dintre ţărmul lumii Noi şi cel al lumii Vechi. Această asemănare a ridicat fireasca întrebare: este posibil ca cele două continente să fi fost cândva unite?

La mijlocul anilor 1800 cercetătorii au început să adune fosile din rocile continentelor îndepartate. La începutul anilor 1900 geologul american Frank B. Taylor a sugerat posibilitatea depărtării continentelor între ele, şi a presupus că translaţia contientelor a creat presiuni laterale ce au dus la apariţia lanţurilor muntoase.

            Teoriile lui Wegener

Independent de observaţiile lui Taylor, Alfred Wegener a făcut cercetări în scopul determinării schimbărilor climatice de-a lungul istoriei Pământului. Acesta a căutat cheia misterelor prin studierea fosilelor, găsind spre exemplu, fosile ale unor plante tropicale sub stratul de zăpadă şi gheaţă din Groenlanda. El a mai găsit şi alte semne rămase în roci care indică faptul că o parte a Africii de Sud şi partea tropicală a Americii de Sud au fost cândva acoperite de gheaţă.

            Wegener a dat răspunsul la această ipoteză în cartea intitulată “Die Enstehung der Kontinente und Ozeane” (Originea Continentelor şi a Oceanelor). Ipoteza lui era că pe vremea când avea plante tropicale, Groenlanda se situa undeva în jurul Ecuatorului. Suprafeţele întinse ale Africii şi Americii de Sud trebuiau să se situeze undeva în jurul Polului Sud, când erau acoperite cu gheaţă. Cu alte cuvinte, continentele s-au deplasat din poziţia lor anterioară.

Teoria translaţiei continentelor a fost în general acceptată până în anii cincizeci-şaizeci. Între timp însă, s-au acumulat atâtea dovezi, încât teoria nu a mai putut fi ignorată. S-a creat un  termen nou pentru descrierea fenomenului: tectonica plăcilor. Potrivit acestei teorii, continentele se află în mişcare continuă, cu o viteză de deplasare între ele ce variază de la 1 la 10 cm pe an. Acceptarea teoriei mişcărilor tectonicea deschis o nouă eră în studiul Pământului.

 

 

 Puzzle de continente

Primele teorii asupra mişcării continentelor s-au bazat pe similitudinile ţărmurilor continentelor, ale Americii de Nord şi de Sud, respectiv ale Africii şi Europei. Fiecare continent este mărginit de o regiune numită “platforma continentală” sau “şelf”, care este acoperita cu apă de mică adâncime şi face parte din continent.

Studiul rocilor, a structurilor de roci şi a fosilelor, a adus dovezi noi în sprijinul teoriei translaţiei continentelor. Wegener a ştiut că în trecut au existat mai multe ere glaciare. Când clima Pământului s-a racit, suprafeţele de gheată ce acoperă astăzi Antarctica şi Groenlanda s-au extins. Gheaţa s-a deplasat spre exterior, sub acţiunea forţei gravitaţionale, iar rocile prinse în stratul de gheaţa au arat solul, lăsând brazde pe teren. Gheaţa a transportat şi straturi formate din fărâme de roci, numite morenă, din care se formează rocile de tilită. Wegener, împreuna cu un geolog sud-african, Du Toit, au găsit multe brazde şi depuneri de tilita pe continentele sudice: America de Sud, Africa, Antarctica, Australia şi India. Se crede că acestea s-au format în Carboniferul superior şi în Permianul timpuriu. Aceste suprafeţe au fost probabil prizonierele unei ere glaciare în acelaşi timp, adică acum circa 300 mil. de ani. Aceasta dovedeşte unitatea continentelor sudice la începutul acestei ere glaciare.

Structuri de roci

Structurile de roci prezintă dovezi noi asupra translaţiei continentale. Rocile din Africa de Nord, din regiunea Saharei, sunt, în mare parte, foarte vechi (circa 2 miliarde de ani), dar pe lângă ele sunt lanţuri de roci care nu depăşesc vârsta de 550 milioane de ani. Linia de demarcaţie între ele este clară; aceasta este în Oceanul Atlantic, lângă capitala Ghanei, Accra. Această linie se poate observa şi pe partea cealaltă a oceanului, în jurul oraşului Sao Paolo, Brazilia. Acest loc coincide cu cel estimat de geologi, aducând astfel o nouă dovadă în sprijinul teoriei.

Asemănarea dintre structurile de roci este utilizată în căutarea resurselor minerale. Dacă, spre exemplu, se găsesc zăcăminte de ţiţei în platforma continentală a Africii Centrale, atunci sunt şanse să se gasească şi în zona Americii de Sud, în apropierea locului unde acestea două s-au despărţit.

Paleomagnetismul—“magnetismul străvechi”—aduce un argument nou în favoarea tectonicii plăcilor. Când din rocile topite se formează roci noi, atunci minereurile de fier devin magnetizate. La solidificarea rocilor câmpul magnetic propriu al rocilor se orientează în direcţia câmpului magnetic al Pământului, indicând astfel câmpul magnetic al Terrei din acea vreme. Aceste particule magnetice se fixează la solidificare în roci şi câmpul magnetic terestru nu îl mai poate devia ulterior.

Dovezi din adâncul mărilor

Cercetătorii au efectuat măsurători asupra vârstei rocilor de pe fundul oceanelor prin metoda carbonului radioactiv (C-14) şi au determinat că acestea au cel mult 200 de milioane de ani, pe când cele mai vechi roci cunoscute au vârsta de circa 3,8 miliarde de ani. În concluzie, oceanele sunt regiuni relativ noi.

Din topologia electronică a fundului mării s-au descoperit formaţiuni interesante, spre exemplu lanţuri muntoase lungi (creste oceanice). În aceste locuri sunt frecvente cutremurele şi activităţile vulcanice. În apropierea acestor zone s-au găsit cele mai tinere roci suboceanice. Geologii sunt convinşi că rocile noi se generează la mijlocul crestelor oceanice, în zonele de rift, din cauza îndepartarii plăcilor tectonice. La fel s-a dovedit că vârsta rocilor creşte treptat pe măsura ce ne îndepărăm de mijlocul crestei.

Cele patru continente

Cercetătorii au realizat faptul că faţa Pământului este în continuă schimbare. Un călător astral, cu 400 de milioane de ani în urmă ar fi vazut doar patru continente. Unul făcea parte din actuala Americă de Nord şi altul din Europa de azi. Al treilea, numit de geologi Angara, face parte din Asia de azi, în timp ce al patrulea era continentul sudic, din care faceau parte toate continentele sudice de azi (denumirea dată de geologi acestui continent este Gondwana).

Mişcările tectonice au presat treptat placa nord-americană şi cea europeană, rezultând astfel un lanţ imens de munti încreţiţi (M-ţii Appalache din America de Nord, m-ţii estici din Groenlanda, m-ţii vestici ai Irlandei şi Scoţiei, m-ţii Suediei şi Norvegiei). Noul continent a fost numit Euramerica.

Destrămarea continentului Pangaea

Cu circa 275 milioane de ani în urmă, Euramerica s-a ciocnit de Angara şi între cele două s-au format prin încreţire M-tii Ural. Cele trei plăci au format împreună un continent imens numit Laurasia. Acesta din urmă şi Gondwana erau separate de marea straveche, Marea Thethys, dar ulterior acestea au ajuns în contact şi au format un singur continent imens: Pangaea.

În ultimii 180 milioane de ani, Pangaea s-a destrămat, iar continentele au ajuns la locul lor acutual prin mişcarea plăcilor tectonice şi astfel au luat naştere mările şi oceanele. Plăcile sunt în continuă mişcare şi azi, iar oamenii de ştiinţă pot face speculaţii despre cum va arata Pământul în viitor. Dacă referinţa este vârsta Terrei, atunci harta lumii este doar un cadru din filmul evoluţiei Pământului.     

                Bibliografie: Arborele lumii, Planeta Pământ, “Translaţia continentelor-9”

                                                                                               

http://rapidshare.com/files/452023313/ref006202.rtf